În familie, prin educație și prin configurația etnică, socială și culturală suntem introduși treptat, pe măsură ce creștem, în viața sufletesc spirituală care este cultivată în locul unde trăim. Indiferent de locul în lume unde ne aflăm la momentul nașterii sau de poporul în care ne naștem, de rasa sau etnia din care provenim, întâlnim realitatea pământească pe mai multe straturi.  Întâi de toate lumea ne întâmpină în toată splendoarea sa materială. Din pântecul mamei, unde încă învăluiți în lichid abia o atingem, parcă într-un profund somn o pipăim din când în când, la început când suntem foarte mici și pe măsură ce creștem ne învăluie tot mai strâns cuprinzându-ne până în punctul în care devine neîncăpătoare, plecăm trezindu-ne lăuntric imboldul de a ieșii și de a o cunoaște. Odată ieșiți și cu prima gură de aer duritatea lumii fizice ne izbește din plin și această intensă întâlnire ne trezește pentru prima dată.

Treptat apoi, ritmic, brațele mamei ne cuprind, sânul său ne hrănește și prin repetata întâlnire cu această ființă pe care până la naștere am cunoscut-o din lăuntru, căpătăm ceea ce se numește rânduiala vieții. Ne este oferit prilejul ca din fiecare întâlnire cu hrana sânului, să luăm tot mai mult din ritmul timpului și să integrăm mâncând treptat legile de temelie ale vieții. Unul după altul se așează și se reglează între ele procesele noastre vitale, fiecare cu organele sale determinante așa încât să putem să creștem Noi venim dintr-o lume unde nu este hrană fizică într-o lume unde este necesară hrana fizică.

Pe lângă hrană, vin către noi și toate impresiile lumii care nasc în noi trăiri, imbolduri, dorințe și felurite stări. Chiar dacă plecăm de la cele mai primare senzații de frig și cald, sătul și flămând, întuneric și lumină, greu și ușor, fix și mobil, tare și moale, liniște și zgomot, ajungând mai apoi până la cele mai felurite nuanțări și calități, ele ne animă treptat viața sufletească, psihică cum i-ar spune azi știința neuro-senzorială. Psihicul nostru își crează prin întâlnirea cu aceste impresii reperele necesare orientării în această lume, dar și o lume interioară unde aceste impresii dăinuie chiar și după ce stimulii exteriori pleacă.

Este clar că timpul necesar modelării noastre sufletești nu este doar de unul sau doi ani ca la animale, ci că se desfășoară pe o întindere de timp mult mai amplă trecând prin mai multe etape și prin mai multe faze până când să capete o formă coerentă și închegată, o formă pe care să o și putem definii ca fiind personalitate și care să simțim că ne aparține, că este a noastră. Să pot să spun așa fac , așa simt, așa gândesc.

Modelarea aceasta sufletească( prefer acest termen în detrimentul celui de psihic) este determinată pe lângă toate impresiile senzoriale ale lumii noastre înconjurătoare și de impresiile oferite de lumea noastră umană. Cultura ne modelează în egală măsură, dacă nu cumva chiar mult mai mult, decât natura. Noi întâlnim lumea semenilor noștrii, cei care sunt asemeni nouă și nu e tot una dacă suntem chinezi, africani, europeni, arabi, eschimoși sau indieni. În fiecare dintre aceste culturi vom primi un anumit tip de modelare a personalității noastre.  Aspectul cultural este unul foarte complex care întegrează în sine o multitudine de straturi, de la cele mai banale și triviale aspecte ale vieții umane până la cele mai înalte aspirații și năzuințe. Fiecare cultură are o arhitectură sufletesc spirituală. Spiritul unei culturi sau duhul unei culturi are o configurație care se întrețese de la condimentele mâncărurilor, la împărțirea timpului din zi , lună, an, la modul de vestimentație, la felul de a cânta, scrie și de a își reprezenta, până la organizarea spirituală și dogmatică a acelei culturi. Astfel ajungem creștini, hinduși, mahomedani, panteiști, atei, raelieni, janiști, mozaici, gnostici, taoiști, confucianiști și lista e lungă. În această arhitectură spirituală a lumii cu multe camere și multe stiluri de construcție ne regăsim sau nu, noi aceștia care după ce am scos-o la capăt cu bebelușeala, grădinița și școala, liceul și eventual studiile maturității ne-am format ca fiind noi înșine.

Inevitabil pe drumul acesta ne-om fi pus măcar odată întrebari precum cine sunt eu de fapt?  De unde vin ? Încotro mă îndrept? Dacă ne uităm în fiecare dintre aceste culturi vedem că absolut toate caută prin tradiția lor să indice obârșia lucrurilor și să deschidă și să arate țelul, direcția spre care să ne îndreptăm. Fie că e vorba de Nirvana budistă , fie că sunt Câmpiile Elizee ale grecilor , Raiul creștin sau Țara Spiritelor din credințele panteiste, peste tot este prezentă o năzuință către un țel ultim. Evident că diferențele pentru fiecare cultură în parte le are constituie sistemul de dogme și adevăruri de credință care sunt indiscutabil valabile pentru fiecare în parte și fac ca fiecare să acționeze în conformiatate cu aceste dogme în afirmarea, asumarea și realizarea acestor dogme de credință ca fapte de viață, ca mod de viață. Cu cât mai profund unit cu ele, cu cât mai activ trăite și însușite cu atât mai intensă legătura lăuntrică și manifestarea lor în viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi.

Atunci când n-ai avut parte de nici o ieșire din cultura ta în alte culturi există o anumită unilateralitate a perspectivei, chiar dacă ai citit, sau studiat teoretic alte culturi. A putea să le viețuiești îți deschide orizontul într-un mod care te va face să privești mult mai profund propria ta cultură și propria ta spiritualitate moștenită. Unii pleacă căutând răspunsuri spre alte culturi, alții caută ceva ce nu găsesc aparent acasă, sunt unii care vor să cunoască pur și simplu, sau alții care vor să plece definitiv din ceea ce au primit. Cert este că indiferent de caz, orice ieșire este o îmbogățire. Și mai mult decât orice altceva descoperi că sunt sfere în fiecare dintre aceste culturi care sunt comune, ca un fel de elemente absolut universale. Unul este nașterea, altul este drumul și deasemeni moartea. Nici una din culturi nu sare aceste etape. La fel cum nici uneia din culturi nu-i lipsește următorul aspect. Nimeni nu vine pe pământ cu burta plină. Toată lumea vine pe lume dintr-o lume unde nu se mănâncă hrană pământească și intră într-o lume pământească deplin, unde hrana face parte din prima clipă din viața noastră.

Intrăm în viață postind și învățăm treptat să mâncăm. Aici am atins un punct absolut esențial în ceea ce privește sensul fundamental al postului, este o reamintire a unei stări prenatale, a unei lumi în care hrana fizică nu era necesară. Din acest motiv nu există cultură, nu există practică spirituală sau curent spiritual fără de această cerință a postului. Postul nu este o invenție omenească este o stare a lumii spirituale.

Din acest punct plecând să aruncăm o privire împreună asupra felului în care este privit postul în culturile lumilor, pe de o parte și să venim apoi spre modul cum lumea creștină privește postul, mai ales în ramura sa răsăriteană, ortodoxă unde încă prin tradiția monahală conștiența asupra postului este păstrată prin practică vie.

Postul este o taină-cheie-poartă. A însoțit omenirea oferindu-i răspunsuri, vindecare, relegare, întărire, cunoaștere. Indiferent de timpul și de folosul ales fie de către filosofi, fie de către medici, fie de către preoți sau asceți. Postul înainte de a fi o practică a trupului este mai întâi de toate o stare a minții : „Fericiti cei săraci cu duhul, că a lor este Împarația Cerurilor” (Matei 5, 3).

Pentru a o atinge este nevoie să nevoiești trupul, să îl aduci treptat în starea inițială să îl dezveți de toate cele ce a fost învățat pentru a putea să își redobândească curăția necesară pentru a putea auzi, asculta și înțelege Voia Divină.

Popoarele indigene și tribale includ postul în viața lor cotidiană în anumite contexte bine delimitate. Perioadele, cerințele și modul de postire este stabilit în cele mai multe dintre cazuri de către vraci, șaman sau bătrânul tribului și are o funcție foarte riguroasă, un scop foarte clar și o perioadă anume. În cele mai multe dintre cazuri șamanul este cel care recurge la abstinețe și tot felul de practici pe care noi le-am privi cu foarte mult scepticism și repulsie, dar ele sunt expresia unui complex de instrumente însușite de șaman în urma unui proces cu dublu caracter – extatic ( revelator) pe de o parte și didactico-teoretic și procedural pe de altă parte. Șamanul nu este cum e tendința generală de a judeca un nebun posedat, ci un foarte instruit și iscusit călător în lumea spiritelor. Astfel postul face parte din instrumentele pe care un șaman le leagă la un loc atunci când este chemat să răspundă unui nevoi de natură spirituală. Șamanul nu lucrează niciodată pe planul fizic ci modelează planul fizic pentru a crea condițiile necesare ca elementul spiritual să se poată pune în echilibru. El poate cere unui întreg sat sau regiuni abstinențe sau anumite acțiuni menite să sprijine procesul său de lucru spiritual. Ce îl împuternicește să facă asta?…procesul de inițiere parcurs, cunoașterea dobândită și calitatea de participant activ treaz, conștient la viața lumii spiritelor. Studiul temeinic făcut de M.Eliade pe marginea temei și de I.P. Culianu ulterior ne pun la dispoziție prin cercetarea lor o profundă privire în lumea aceasta a religiosului popoarelor indigene, tribale. (1)

Facem un pas mai departe și ne ducem spre cultura care are trimise către noi vestigiile sale arheologice care ne vorbesc despre cele întâmplate în timp, Sumerul. Întâia scriere și artefactele rămase stau mărturie a unei lumi care pentru noi e mit și legendă, dar chiar aici în mit și legendă stau ecourile unor realități pe care mai târziu le vom regăsi transpuse în moduri noi și în locuri noi. Din civilizația sumeriană ne-au rămas destule și poate prea puține pentru a înțelege pe deplin timpul și lumea de atunci, dar nu pot să mă uit către atitudinea necesară pentru intra interior în ceea ce este cu adevărat postul dacă nu  îmi ridic fundamental problema începuturilor lumii. Din cultul zeităților sumeriene cu templele, preoții și practicile lor puțin ne-a rămas limpede și clar, dar ne-a rămas ceva care este valoros,  pentru că ne prezintă lumea de atunci, o poveste de fapte eroice….epopeea lui Ghilgameș.(2)

Ce legătura are asta cu postul ? dacă parcugeți poemul cu toate faptele sale și cu toate întâmplările ajungeți inveitabil la punctul morții, la punctul tragic al sfârșitului și la neobosita strădanie de a afla nemurirea…a lui Ghilgameș. Ea stă pentru el la distanță de un post…de 6 zile și 7 nopți de veghe și nesomn.  Cerința a lui Utanapiștim, cel care a primit scăparea, nemurirea, prin virtute alătrui de soția sa de la zei după Marele Potop vine pentru cel care dorește să cunoască nemurirea, cu o sarcină de de abținere, neobișnuită dar esențială. Textele vechi, scrierile și poveștile nu-s doar relatări de fapte, căci ar însemna să le privim așa cum, la începutul intrării în lume, noi, o privim doar prin materialitatea sa care ne întâmpină întâi, ceea ce nu este cazul, ne-o dovedește însăși drumul vieții noastre care a crescut în înțeles și în profunzime treptat spre maturitate. La fel textul sacru, legenda, povestea are straturile sale profunde de înțelegere care cer o adâncire tot mai temeinică în ele pentru a își putea revela înțelesuri nebănuite. Descoperim cu surprindere firele roșii care leagă spiritualitatea universală în toate culturile, evenimentele cheie și punctele de cotitură care conduc rând pe rând spre momentul de acum, unele fiind dincolo de ce putem numi noi timp, altele prinse deja în ceea ce putem documenta.

Important este pentru tematica postului, prezența sa până și în mit și legendă.

Dacă ne mutăm la egipteni, lucrurile se schimbă cultura egipteană ne-a lăsat una din cele mai bine structurate și documentate arhivări din câte există. Viața egiptenilor antici, în lunga sa perioadă de dezvoltare a cunoscut tot felul de creșteri și restrângeri, parcă similar cu însăși caracterul tărâmului și cu manifesterăile inundatoare și fecunde ale Nilului. Cultura egipteană ne stă mărturie prin multe lucruri privind practicile și modul de raport al oamenilor la sacru, la lumea spirituală și la configurarea vieții în raport cu aceasta. Domeniul elementului religios la egipteni are o vastă și foarte bogată dezvoltare. Postul, timpul de restrictie și practicile necesare pentru a putea percepe și auzi voința zeilor din panteonul egiptean are variate forme și motivații. De la pregătirile și curățirile necesare înaintea anumitor sărbători sau ritualuri, la pregătirile de mumificare care durează 40 de zile și se fac în anumite condiții, cu rigori și cerințe foarte detaliate pentru preoți și cei direct implicați în proces. Avem prezența unei perioade determinate de timp pentru săvârșirea acestor procese spirituale. (4,5)

Avem în privința lor și mărturii ale unor istorici antici, Herodot(484-425 î.Hr.) menționează că „egiptenii sunt mai sănătoși decât ceilalti muritori, pentru că în fiecare lună, pe parcursul celor trei zile de purificare folosesc un vomitiv și clismă, având în vedere că toate bolile o persoană le primește prin alimente.“

În înșiruirea istorică următorii sunt grecii care vin ca mare cultură cu influențe și ecouri până în prezent unde găsim foarte punctual prezente practica postului. Să ne uităm la unul din farurile grecești, cel care avea să schimbe complet raportul la sunet și la muzică, pe de o parte, cât și la artă și geometrie, filosoful din Samos, Pitagora. În diveresele surse care vorbesc despre pitagoreeni și despre modul lor de viață aflăm că Pitagora avea o dietă exclusiv vegetariană, postind în mod regulat perioade determinate de timp în decursul anului.

Pe Platon (427-347 î.Hr), elev al filozofului grec Socrate, îl găsim de asemeni preocupat de modul de alimentație cu clasificări ale alimentelor ca fiind „adevărate” sau „false”pentru sănătate

Hipocrate (460-357 î.Hr.) – medic, îl știm afirmând: „Hrana să vă fie medicament și medicamentul hrană.“; a fost un susținător fervent al moderație și tratamentului cu post.

Asclepiades (90 î.Hr) – tratamentelor prescrise le-a spus „metazinkreziya“ și „reorporatsiya“, care nu este mai mult decât aplicarea de post periodic, băi, masaj și gimnastică.

Plutarh (45-127 î.Hr), marele biograf al antichității, a fost, de asemenea, un susținător al cumpătării și vegetarianismul. El a vorbit cu convingere profundă: „În loc să luați medicamente, este mai bine să postiți o zi”.

Făcând un salt către cealaltă parte a lumii în Asia și India găsim în culturile străvechi în toate curentele prezente o foarte mare atenție acordată hranei, dar mai ales perioadelor de abținere, de post.

Din hinduism se dezvoltă Ayurveda, în Janism ajungem la postul extrem până la moartea nobilă a acestora prin înfometarea absolută , de asemeni Buddha deși parcurge extremele timpului său în privința practicilor ajunge la un post și o dietă moderată pe care o lasă discipolilor săi, în Daoism avem indicații pentru perioadele de post, de asemeni în confucianism și shintoism.

Este nedrept să lăsăm afară din contextul de cercetare pe cei care sunt fundalul cultural spiritual pe care se clădește lumea creștină, respectiv iudaismul. Aici întâlnim de la începuturile lumii prezența postului. Dacă ne uităm la Geneza ebraică vedem că prima cerință a lui Dumnezeu față de Adam și față Eva este să nu mănânce din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului. Lăsând pentru moment aspectul simbolic și sensul teologic, dacă privim cerința în simplitatea sa efectivă, ea este o cerere de abținere, de postire față de o anumită hrană. Vedem că obârșia postului este primordială însoțindu-l pe om din întâia sa apariție în Creația Divină.

„Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Geneza 2 , 15-17).

Intrați pe filonul ebraic, găsim pe parcursul studiului Vechiului Testament  în repetate rânduri mențiuni legate de post, perioadele și momentele pentru post. În Legea Veche, Sfanta Scriptura pomenește despre post; Moise a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți (Ies., 34, 28; Deut., 9, 9-18); Daniel, de asemenea, a postit (9, 3; 10, 3). Postul este de folos în vremea judecăților lui Dumnezeu (Ioel, l, 14; 2, 11-12; Iona, 3, 4-7), în vreme de nenorociri și primejdii (II Regi, 1, 12 ; Matei, 4, 3) și este bun în vederea izbăvirii de primejdii viitoare (Ioel, 2, 12; Iona, 3, 4-5). Postul este bun în vremea suferințelor Bisericii (Matei, 9, 15; Luca, 5, 33-35) ; în vremea suferințelor altora (Ps. 13, 3 ; 14, 23). Postul trebuie însoțit de rugaciune (II Regi, 12, 16; Ioel, 2, 15-17; Dan., 9, 3; Luca, 2, 37; I Cor., 5, 7), de mărturisirea păcatelor (I Regi, 7, 6; Dan., 9, 3-6) și de smerenie (Deut., 9, 18). Postul este bun pentru întoarcerea la Dumnezeu (II Par., 20, 3; Isaia, 58, 6; Ioel, 2, 12), ca și în vremea de întristare (Jud., 20, 26; II Regi, 1, 12; Ps. 34, 12-13; 68, 12; Dan., 10, 2-3).

Ajunși la punctul de răscruce al vremurilor așteptat de evreii din vechime și momentul de început al creștinătății vedem cum lucrarea Lui Hristos debutează după botezul în Iordan cu o perioadă de 40 de zile de post. Mantuitorul însuși a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți în pustie, înainte de a începe propovaduirea Evangheliei (Matei, 4, 2 , Luca, 4, 2); și tot Mantuitorul ne învata cum să postim (Matei, 6, 16-18). El ne spune că diavolul nu poate fi izgonit decât cu post și rugăciune (Matei, 17, 21; Marcu, 9, 29). Posteau, de asemenea, sfinții apostoli și ucenicii lor (Fapte, 12, 2-3; II Cor., 6, 5); ei au rânduit postul pentru creștini (Asezamintele Sfintilor Apostoli, Cartea a V-a, cap. XIII).

Azi, a ajuns să fie utilizat chiar și afară din contextul sacru sau de practică religioasă și auzim des tot felul de diete care includ postul și înfometarea controlată și condusă spre diverse programe de detoxifiere și de însănătoșire.

Strădania de a deschide ușa spre tainele ce le poartă postul e departe de a fi exaustivă în cele scrise, e ca și cum am da praful la o parte de pe  pânzele cu care sunt acoperite lucrurile vechi. Suprafața, prima întâlnire e abia cu forma sa cu trupul său întins în timp, viața postului, sufletul postului și spiritul său sunt încă învăluite în mister. Pentru a le desluși este necesară pătrunderea prin experiență în lumea a cărui poartă-cheie-taină este.

 

Bibliografie

1. Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului – Mircea Eliade, Humanitas 1997
2. Epopeea lui Ghilgameș,în românește de Virginia Șerbănescu, Editura Mondero, București, 2008
3. Mitologie Generală, Victor Kernbach-1989
4. Wilkinson, R. H. (2000). The Complete Temples of Ancient Egypt. London, England: Thames and Hudson.
5. The Egyptian Book of the dead, the Book of going forth by day: being the Papyrus of Ani. San Francisco, California: Chronicle Books